Știu că doamna Marie și domnul Bobo, așa cum au fost numiți, sunt aici să îi ajute la teme. În câteva clipe, întrebările apar. Cei doi profesori se plimbă răbdători printre bănci și răspund, rând pe rând, tuturor provocărilor.   

Doamna dirigintă îi privește cu recunoștință și cu mândrie pe zuzii mari. Marie și Bobo sunt doi dintre bursierii de clasa a IX-a ai Complexului Educațional Laude-Reut, Maria Kehaiyan și Bogdan Munteanu, elevi din fosta generație. Deși sunt doi adolescenți implicați în multe proiecte, au ales să petreacă o oră alături de cei mici și să îi ajute, explicându-le unele noțiuni complicate într-un limbaj mai apropiat de vârsta lor.     

Ca fostă dirigintă, am ales să le adresez câteva întrebări pentru a afla cum este această experiență pentru ei. Nu au încetat niciodată să mă surprindă cu gesturile lor făcute din inimă și consider că Marie și Bobo sunt un exemplu pentru toți cei din jur.  

 

Elena Caloian (diriginte): De ce vii la ora de teme a celor de clasa a V-a A ?

Bogdan Munteanu (BOBO) : Vin, bineînțeles, pentru că este clasa diriginților mei din gimnaziu și vreau astfel să mai petrec timp și cu dumnealor, dar și pentru că vreau și îmi place să îi ajut pe cei mici. 

Maria Kehaiyan (Maria): Trebuie să fiu sinceră – la început am venit la clasa a V-a  pentru a-i vedea pe diriginții mei din gimnaziu. Ora de teme era singura oră în care puteam ajunge și tot atunci am avut șansa să îi văd și pe elevi. Mi-am dat seama că mulți dintre ei erau destul de stresați cu temele și învățatul care sunt mult mai multe față de cele din primar. Și eu am trăit acest lucru acum 5 ani și eram într-un fel în asentimentul lor. De asemenea, mi-am dat seama că ar fi probabil mult mai ușor să înțeleagă exercițiile fiind explicate de mine…pentru că la urma urmei avem același  „limbaj”, ci nu unul formal sau semi-formal ca cel din fața profesorului. 

 

E.C.: Cum ai descrie această experiență?  

B: Pot spune că este foarte amuzant pentru că stau de fiecare dată și mă întreb dacă și noi când eram în clasa a 5-a eram atât de agitați. În plus, este o experiență care este atât plăcută, cât și educativă, deoarece învăț cum să explic mai bine și îmi dezvolt răbdarea. 

M: M-a uimit. Mi se pare că e o experiență pe care fiecare licean ar trebui să o facă măcar o dată. Îți dă un fel de energie aparte, dar nu neapărat una superioară. Aceste vizite la clasa a V- a trebuie să spun că m-au ajutat să devin muuult mai răbdătoare si înțelegătoare cu cei din jurul meu. 

 

E.C: Cum te-au primit cei mici? 

B: Cei mici m-au primit cu brațele deschise, au început să-mi spună Domnul Bobo din prima zi și, chiar dacă la început erau mai reticenți cu privire la adresarea întrebărilor, până la urmă au început să mă roage să-I ajut, lucru care mă bucură mult. 

M: Copiii sunt mereu niște spirite pline de energie și veselie, iar chiar așa m-au primit și ei pe mine. Cu energie și veselie. O mare parte dintre ei mă cunoșteau deja datorită faptului că sora mea se află în acea clasă, deci revederea noastră  a fost una foarte caldă și prietenoasă. 

 

E.C.: Cum te simți când elevii te consideră profesor? 

B: Pe de o parte, mă simt onorat într-un fel sau altul, pentru că un profesor înseamnă mai mult decât un om care vine și predă, dar pe de altă parte, mi se pare mult prea formal pentru ceea ce fac și cine sunt eu.  

M: Nu știu. Încă nu știu cum să reacționez. Adică faptul că sunt cu 3 ani mai mare ca ei, dar totuși mă strigă „doamna” când au nevoie de mine, mi se pare foarte ciudat. Le-am spus de multe ori că nu trebuie să ma strige așa si că ma mulțumesc doar cu „Maria”, dar încă nu au renunțat la doamna…sper să schimbe chestiile astea în viitor. 

 

E.C.: Care a fost cea mai mare provocare? 

B: Să răspund de mai multe ori la aceeași întrebare. 

M: Cea mai mare provocare a fost pe departe modul prin care explicam problemele la matematică. Da…matematică. Erau unele probleme pe care știam să le fac, dar nu în modul pentru clasa a V-a, cel figurativ, ci prin metoda algebrică. A fost foarte greu pentru că majoritatea nu înțelegeau prima dată, dar după aceea am explicat de mai multe ori, am făcut niște comparații cu cealaltă metodă, iar în final mi-am îndeplinit scopul, să îi fac să înțeleagă problema de matematică. 

 

E.C.: Care este cea mai mare satisfacție? 

B: Cea mai mare satisfacție este că am reușit să ajut copiii din clasa aceasta și că ne-am împrietenit. 

M: Cea mai mare satisfacție pe care o am după ce plec din clasă este că mă simt ca genul acela de professor pe care toți copiii îl consideră amuzant și „odată cu moda”, iar lucrul acesta îmi dovedește că încă mai sunt un copil amuzant și activ la fel ca cei din a V-a, chiar dacă acum sunt la liceu, iar lumea se așteaptă la o fire matură și serioasă. 

 

E.C.: Te-ai gândit că ți se potrivește meseria de profesor? 

B: Recunosc că nu m-am gândit niciodată să devin profesor, pentru că mă plictisesc foarte repede în general și doar gândul că ar trebui să corectez același lucru de mai multe ori mă sperie. În schimb, mi-ar plăcea să vin din când în când și să le arăt câte ceva și să le explic copiilor mai mici ceva ce consider interesant. 

M: Meseria de profesor mi se pare una căreia nu i se dă destulă atenție. Profesorii sunt oamenii care îi formează pe oameni, le formează valorile din viață, dar și cei care îi ambiționează pe copii să își găsească „menirea” în viață. De aceea sunt de părere că, dacă profesorii, învățătorii și educatorii sunt buni, atunci și copii care în cele din urmă vor termina școala, vor ști ce doresc de la viață și vor fi niște oameni compleți. Niște oameni care pot să gândească singuri, care sunt independenți si care îi ajută pe alții. Eu, datorită faptului că am avut de când mă știu un cadru didactic bun, mi-am dat seama că vreau să îi ajut pe oameni cât de mult pot, iar de aceea îmi doresc să devin doctor. Sigur, și profesorii ajută enorm de mult societatea, dar cred ca meseria de doctor mi s-ar potrivi mai bine.