Femeile în dreapta, bărbații în stânga. Femeile sunt mai multe; unele mai expeditive în comunicarea cu Dumnezeul lor, altele, evlavioase, răbdătoare, plângând în batistă sau cu fruntea lipită de zidul rece, în ciuda aerului care arde ca focul. Mai sunt surorile congregațiilor. Ele se roagă citind din cărți pe care le știu pe dinafară. Și se leagănă într-o evlavie pe care ți-e greu să o pricepi dacă vii dintr-o lume laică, unde religia ocupă infinit de puțin timp. De cealaltă parte a gradului de delimitare, bărbații sunt mai puțini într-un spațiu mult mai generos. Astăzi, majoritatea bărbaților cu frunți lipite de Zidul Plângerii sunt evrei.

 

La Zidul Plângerii, nici soldații nu țin pe cap bereta, ci o kipa albă. Zidul Plângerii nu mai are nicio fisură. Fiecare imperfecțiune este acoperită, îndesată, umplută cu dorințe, visuri și dureri. Cele pe care Zidul Plângerii nu le-a mai putut susține sunt pe jos, călcate în picioare sau purtate de vânt.

 

La Zidul Plângerii nu poți să îți faci selfie decât de la distanță, pentru că Zidului Plângerii nu îi întorci spatele niciodată.