Am deschis seria de vizite din anul acesta cu Muzeul Național de Artă, unde am început o discuție pe care, probabil, nu o vom termina niciodată, pentru că studiul istoriei nu se termină niciodată.

Nu e greu să vizitezi un muzeu. Îți trebuie doar dorință, bani de taxă, pantofi comozi și obligatoriu un telefon, fie pentru selfie-uri, fie pentru poze de care s-ar putea să uiți multă vreme. Asta dacă nu esti elev la Laude – recunosc că nu întotdeauna folosesc tot numele școlii, dar, și când o fac, mi se luminează fața de mândrie și încântare. Mândrie nu din aceea de care toți căutăm să scăpăm, orgolioasă și aducătoare de multe necazuri, ci una care umple sufletul de bucurie atunci când vezi curiozitatea și inteligența elevilor din întrebări, din răspunsuri și din reacții.

Încântarea e mai ușor de atins. Cui nu i-ar plăcea să meargă cu un grup de treizeci de  adolescenți atât de civilizați încât am primit complimente  (haideți să fim sinceri, ca între  prieteni, „civilizația”  nu e  chiar atât de  cotidiană în jurul nostru). Cine nu ar  fi încântat de seriozitatea cu care „bobocii” și-au îndeplinit  task-urile de lucru și de  maturitatea discuțiilor purtate cu deja experimentații elevi ai clasei a zecea?

Eu recunosc că am fost și mândră și încântată iar, la final, recunosc, un pic obosită, dar motivată să facem asta din nou, așa că promit să va țin la curent.